Visul unui copil sau „Cine esti Tu, Doamne?”

Inca de cand eram mica, sa fi avut vreo 4-5 ani ma intrebam de unde venim. Si tot atunci aveam un sentiment ciudat gandindu-ma la existenta. Imi e greu sa explic acel sentiment dar stiu ca odata, noapte fiind, am aruncat privirea spre cer si am vazut ca e plin de stele. Mi se pareau a fi asa marete si de neatins…m-a trecut un fior, apoi m-am trezit spunand cu voce tare in prezenta mamei: “nu-mi vine sa cred ca sunt…” Cred ca pe mama a nedumerit-o foarte tare ce am spus asa ca m-a dojenit: “Ce-s cu vorbele astea? e pacat sa te gandesti la asta…Dumnezeu ti-a dat viata si te va pedepsi daca vei gandi asa” Dar mintea mea de copil nu intelegea. I se parea absurd sa fie pacat ca am spus ce mi-a trecut prin minte. Si ce este acela pacat? O fi un cuvant pe care Dumnezeu l-a inventat? Si apoi cine era acest Dumnezeu care punea atat de multe limite si pedepsea atat de usor?

            Dar orice copil isi divinizeaza parintii si oricate intrebari si-ar pune, in final renunta si ajunge sa ii creada si sa isi insuseasca credinta lor din nevoia de apartenenta. Intrebarea e, cat de sanatos este sa ii inoculezi copilului propria credinta? Ce va castiga si ce va pierde in acest context?  Deoarece cred ca fiecare lucru are doua fatete si nimic nu poate fi in totatlitate negativ sau in totalitate pozitiv, in continuare voi cauta niste raspunsuri pentru intrebarea de mai sus.

Cred ca cel mai mare castig din aceasta ecuatie va fi speranta sau cum o numesc religiosii, nadejdea in Dumnezeu. Odata cu aceasta nadejde se contureaza optimismul si gandirea pozitiva. Optimismul inseamna miscare, actiune, viata. Viata este un element constructiv, in concluzie acesta ar fi punctul forte al religiei. Poate ca in acest punct, religia ar fi asemenea unui mecanism de aparare. Mecanismele de aparare ale Eului au rolul lor in gestionarea anxietatilor sau angoaselor personale si in apararea vietii. Nimeni nu poate contesta acest lucru. Niciodata nu a stricat putina negare, reprimare, refulare sau proiectie. Toate acestea devin nocive pentru organism atunci cand sunt folosite in exces iar personalitatea individului poarta amprenta clara a acestora.

Privind in directia opusa, pierderea generata de inocularea credintei in Dumnezeu, ar fi reprezentata de renuntarea de a mai cauta raspunsuri la intrebari care ne preocupa cu adevarat si implicit stagnarea evolutiei personale. Religia ar fi in acest caz o carapace in care omul s-ar inchide si din care nu ar putea sa vada niste posibilitati care mai devreme sau mai tarziu ar facilita evolutia, atat la nivel personal cat si la nivel colectiv. Si daca este asa, cine isi doreste sa nu mai avem propriile intrebari?

Lucrurile fiind astfel prezentate, religia pare sa semene cu o forma de manipulare a unei mase, intr-o anumita directie. Daca este asa, atunci aceasta forma a luat nastere cu mii de ani in urma. Cineva se pare, ca a speculat faptul ca in personalitatea omului sau mai simplu spus in alcatuirea lui, credintele sunt o parte mai greu de zdruncinat, intrucat omul ajunge sa se identifice cu credinta lui, iar inlaturarea ei sa fie din ce in ce mai grea. Astfel succesul este garantat si rezultatul, cel asteptat. Daca fiecare dintre noi am avea credinte si reguli separate, probabil ca s-ar crea un haos in lume. Si cine a detectat aceasta forma de manipulare a anticipat aceste lucruri.