Despre miza secretă din relatia de cuplu (sau când partenerul devine țapul ispășitor)

Relația de cuplu este una dintre cele mai controversate relații umane. În interiorul ei se petrec cele mai intime lucruri. Oamenii își dezvăluie intimitatea în multiple fațete: psihic, emoțional, spiritual, fizic, sexual. În urma acestei relații apar copii, oamenii primesc un nou rol, acela de părinte de care uneori se achită cu brio sau alteori relația cu proprii copii este traversată de furtuni datorită noilor provocări care apar în fiecare moment. Pentru că hai să recunoaștem: să fii părinte nu e tocmai o bagatelă! Și cu cât copiii cresc aceste provocări își sporesc numărul și intensitatea. Așa că formarea viitorului adult depinde în mare măsură de dezvoltarea personală și emoțională a celor doi formatori: părinții. Părinții pot avea propriile carențe și lacune în propria dezvoltare. Nu spun nimic nou, știu. Dar știi ce efecte au aceste lacune în dezvoltarea propriului copil? E ca și cum lacunele se transmit și nu de puține ori se amplifică de la o generație la alta. Și așa ia formă noul adult. Uneori sigur pe el, alteori cu intermitențe în această siguranță.

 

Dar ce crezi? Dezvoltarea lui nu se oprește aici. Crezi că rămân polițe neplătite? Deloc. Știi cine ajunge să le plătească? Da, exact. Partenerul de cuplu. Săracul de el! Dar ce vină are el că celălalt nu a primit atenția cuvenită din partea părinților săi, sau că a fost abuzat de aceștia când era mic, sau că a fost lăsat să creadă că este mic și neimportant pentru omenire? Sau că…(poți completa chiar tu)?

 

Păi nu are săracul nicio vină dar dacă nu se achita de aceste datorii, relația e sortită suferinței continue și uite-așa viața devine o telenovelă lacrimogenă în care protagoniștii își plâng de milă dar nu reciproc ci individual.

 

Să mai adaug că nici alegerea partenerului nu este deloc întâmplătoare? Că dacă am avut niște părinți care ne-au subminat nevoile avem șanse mari să alegem un partener la fel care să ne ducă mai departe scenariul? Și așa ajungem în situația în care trăim o dramă toată viața. Sau nu. Poate că partenerul este interesat de dezvoltarea sa emoțională și citește cărți de dezvoltare personală. Și așa a descoperit unde stă buba în relația lui de cuplu. Ajunge să facă terapie cu un psiholog priceput care îl scoate din propriul scenariu și astfel reușește să îl scoată și pe celălalt din scenariu pentru că nu se mai pliază pe el. Devine părintele hrănitor pentru partenerul lui. Îi oferă sprijinul și înțelegerea sa necondiționată. Și așa ajung două persoane evoluate mai aproape de sinele lor adevărat. Asta a fost varianta cu happy end.

 

Dar de câte ori acest happy end nu este un tragic end? Poate că de mai multe ori decât ne putem imagina. Oamenii ajung să trăiască adevărate drame în relație crezând că cealaltă persoană e de vină pentru că nu face asta sau ailaltă. Și asta pentru că partenerul este și el în propriul scenariu și la rândul lui are nevoie de un părinte hrănitor, așa că în acest context el însuși nu poate juca rolul acesta. Așa că ajunge să nu se achite de această datorie a socrilor (Îți explici acum de ce atâta râcă între nurori/gineri și socri? 😀 ). Și așa ajung să își trimită ocheade răutăcioase. Socrii că nora nu e suficient de mamă pentru fiul lor, nora că soacra nu e suficient de mamă și pentru ea. Și așa trăiesc în iluzii și roluri contaminate. Pentru că soția nu are rol de mamă decât pentru copiii ei iar soacra nu poate suplini o mamă niciodată. Așa că lucrurile stau așa cum este firesc să stea. În afară de respect, socrii și fiii prin alianță nu au datoria să își ofere altceva.

 

Aceasta este miza secretă și camuflată din cuplu. Ea antrenează relații toxice și din punctul meu de vedere este cea mai perfidă miză. Asta pentru că este frumos ambalată într-un staniol de ciocolată în care se ascunde o cireașă putredă și urât mirositoare.

Acum că am elucidat misterul din relația de cuplu versus relația cu părinții, am o veste pentru tine. Și s-ar putea să nu îți placă deloc. Partenerul tău nu este responsabil pentru carențele tale din copilărie. El nu este vinovat că părinții tăi au lipsit de la serbarea vieții tale, că uneori te-au „altoit” ca să te „îndrepte”, că nu ți-au arătat afecțiune și înțelegere la momentul potrivit. Și poate că nici ai tăi nu mai pot repara trecutul. Așa că responsabilitatea îți revine ție, acum că ești adult și poți decide în viața ta. Dacă nu poți face autoterapie pentru că rănile tale sunt prea adânci, nu îl împovăra pe partenerul tău de cuplu. Apelează la o persoană competență care știe să te asculte și să te însoțească pe acest drum al vindecării. Apelează la un psiholog pe care să îl simți că ți se potrivește și că are răbdarea și competența necesară pentru a repara copilul rănit din tine.