Și copilul tău suferă? De ce? – 9 sfaturi pentru a evita suferința inutilă a copilului tău

9 sfaturi pentru a evita suferința inutilă  a copilului tău

Privesc în jurul meu și văd copii. Văd copii fericiți, copii nefericiți, copii gânditori, copii curioși, copii pe fața cărora se citește suferința. Copii cuminți, copii răzgâiați, copii. Copii de toate felurile. Dacă prețuiesc ceva mai mult pe această lume, aceștia sunt copiii. Cred că orice părinte are datoria să apere lumea interioară a copilului său de propriile sale ambiții, lupte cu ceilalți adulți, conflicte și competiții menite să le facă celor mici lumea interioară zob.

 Știu, ai să întrebi de ce copiii suferă? Singura lor grijă ar trebui să fie joaca. Și totuși nu este mereu așa. Cel mai adesea, atunci când nu se pune problema sănătății (și nici chiar atunci nu suferă atât de mult deoarece încă nu conștientizează foarte exact ce li se întâmplă), copiii suferă din cauza

celor care le-au dat viață. Părinții lor au câteodată un talent deosebit în a le devasta inima. Nu există părinte perfect, sunt de acord cu asta. Oricâte eforturi ar face un părinte să își mulțumească al său copil nu întotdeauna este la locul potrivit făcând ceea ce e mai potrivit pentru fiul sau fiica sa. Uneori lucrul potrivit înseamnă să îl dezamăgești în acel moment pe copil. Dezamăgirea aceasta îl va ajuta să înțeleagă realitatea umană în care trăim, copilului nu este indicat să i se satisfacă toate dorințele, însă majoritatea nevoilor, da. Am să fac aici o paranteză și am să explic care este diferența dintre o nevoie și o dorință. Nevoia este cea care susține viață și continuarea ei. În absența satisfacerii unei nevoi apare frustrarea. Dorința nu este altceva decât o idee care ți-a venit și ți-ar plăcea să o pui în practică. Absența satisfacerii ei nu produce frustrare, însă odată ce ai satisfăcut acea dorință, ea devine nevoie. Așa că ai grijă ce dorințe alegi să satisfaci piticului tău și chiar ție.

Am cunoscut părinți care cred că trebuie absolut întotdeauna să evite frustrarea copilului, iar mie, îți spun sincer că mi-a venit să îi întreb: dar voi pe ce lume trăiți? Nu cred că acel copil nu trebuie să cunoască frustrarea și să creadă că absolut totul i se cuvine. El trebuie să respecte și limite, limite care aparent îl frustrează dar trasate cu grijă și explicate în același timp, acestea îl fac pe copil să se simtă în siguranță în mediul în care trăiește.

Sentimentul de siguranță este crucial în dezvoltarea umană (de asta și Abraham Maslow -€“ psihologul cel mai popular în sfera motivaționala, l-a inclus în piramida motivaționala). 

 Am spus mai sus că nu există părinte perfect pentru că oricât s-ar strădui el nu poate fi în perfect acord cu copilul său, însă nici nu trebuie să cadă în cealaltă extremă și să nu îi mai pese de copilul său. Astfel că el trebuie întotdeauna să evite:

 –    să folosească pe copil ca armă în lupta cu partenerul său

 –    să se certe în fața lui cu partenerul de viață

 –    să îl împovăreze pe copil cu propriile sale griji și probleme care îl frământă

 –    să îl umilească în public

 –    să îl facă să se simtă mic și neînsemnat

 –    să aibă așteptări de la copil care de fapt se cuvine să le aibă de la soțul sau soția sa (de exemplu să fie susținut de copil a€“ aici rolul părinte-copil se inversează)

 –    să îl învinovățească pe copil de nereușitele și neîmplinirile sale

 –    să îl abuzeze în vreun fel (fizic, psihic, social)

 –    să se folosească în vreun fel de copilul său pentru a-și atinge propriile scopuri

 –    să îi pună în cârcă propriile visuri neîmplinite și misiuni nereușite

 –    să se creadă stăpân absolut asupra vieții copilului său.

Ceea ce se recomandă în relația cu copiii este:

 1.  Respectă-ți copilul și acordă-i importantă ca unei ființe umane. Nu te gândi că e mic și nu înțelege iar explicațiile tale nu l-ar ajuta. De fapt noi, adulții ne lovim de propria neînțelegere pe care o atribuim celui mic. El înțelege întotdeauna ceea ce îi spui, chiar și atunci când este doar un fetus. Acordă-i credit și nu subestima puterea lui de înțelegere. Piticul va crește cu respect față de sine însuși și va ști să te respecte și pe tine dar și pe ceilalți. Dacă se întâmplă ceva care îi va afecta universul lui (de exemplul divorțul părinților), vorbește cu el și explică-i situația, chiar dacă are doar câteva luni.

 2.  Valorizează-i sentimentele. Sentimentele lui nu sunt mai puțin importante decât ale tale. Fii receptiv la aceste sentimente și arată-i înțelegerea și compasiunea ta.

 3.  Respectă-i emoțiile (mânia, furia, timiditatea, etc) și dă-i voie să le trăiască. Spune-i că este dreptul lui să fie furios dar nu are dreptul să își verse furia asupra ta sau a celorlalți. Ajută-l să își descarce furia directionandu-l spre activități sportive (alergat, innot, aikido, karate, fotbal, jocul de-a v-ați ascunselea).

 4.  Ascultă-l și stimulează-l să își exprime opinia într-un mod care nu afectează stima de sine a celorlalți. Învață-l să își asume părerile și faptul că suntem cu toții diferiți și toți avem dreptul la o părere.

 5.  Pune-i limite și fă-l să le respecte. Tu ai datoria să ai grijă de el dar el are datoria să respecte aceste limite.

 6. Arată-i iubirea ta în mod necondiționat chiar și atunci când greșește.

 7. Cere-i iertare când greșești în fața lui. Spune-i că îți pare rău că l-ai rănit și vei face tot ce poți să nu se mai întâmple. Explică-i că ești om chiar dacă ești adult și că uneori ai voie să mai și greșești, nu e un capăt de țară.

 8. Învață să îl ierți atunci când greșește, arată-i că l-ai iertat și fii alături de el pentru a-i îndruma pașii.

 9. Arată-i că nu te lași manipulat de încercările sale de a atrage atenția asupra lui atunci când sunteți în public și dacă vrea să se poarte prostește atunci e treaba lui. Nu te uita la gura lumii care o să spună că nu ești un părinte bun doar pentru că întorci spatele și îți lași copilul să plângă în supermarket în loc să îl iei în brațe (asta presupune să îi oferi o recompensă pentru ce tocmai a făcut).

 Cred că mai sunt și alte recomandări, însă am să mă opresc aici cu enumeratul pentru că dacă mai sunt, te provoc să le adaugi chiar tu.

 Nu este ușor să fii părinte, este o adevărată provocare dar este și mai greu să fii un exemplu pentru fiul sau fiica ta atunci când tu însuți nu te iubești, nu te respecți, nu recunoști când greșești și nu ești conștient de tine însuți, pur și simplu. Știu că toate aceste recomandări sunt în van dacă faci parte din ultima categorie descrisă de mine, însă nu îmi pierd speranța că într-o zi vei atinge toate acestea pentru că ești o ființă umană și cred că fiecare ființă umană a venit cu un scop în această lume. 

 Voi reveni cu un articol cât de curând despre cum este de dorit să se poarte adulții cu copiii lor, atunci când primii trec printr-un divorț, inspirată de cartea multîndrăgitei Françoise Dolto.