Despre tragedia iubirii neîmpărtășite și ce putem face

Într-o zi am dat peste un citat al cărui autor nu mi-l amintesc dar citatul sună cam așa: “Cea mai tristă iubire este cea neîmpărtășită.”

Iubire neimpartasita. Așa să fie oare? Hai să ne gândim puțin. Mulți dintre noi credem că dacă iubim pe cineva asta este datorită lui și poate că avem tentația să îi atribuim responsabilitate pentru iubirea pe care noi o simțim. În realitate, nu este deloc așa. Dacă în mine au răsărit niște emoții intense pentru o altă persoană, asta este pentru că sufletul meu, vibrația din interiorul meu a fost trezită de ceva din interiorul celeilalte persoane. Dar asta este o binecuvântare, nu o tragedie. În mod miraculos, am primit darul iubirii. Iubirea e a mea, îmi aparține, chiar dacă este în legătură cu o altă ființă. Așadar, ceea ce pot să fac este să accept acest dar și să văd ce îmi transmite despre mine însămi, fără să încerc să îl opresc sau să îl ascund chiar și de mine.
Iar dacă cel care îl iubesc poate să îmi întoarcă asta nu pot decât să mă bucur din inimă că sufletele noastre rezonează. Dar acest lucru nu e musai să se întâmple iar eu ca o persoană matură emoțional și cu o preocupare sinceră pentru dezvoltarea mea personală voi accepta asta și voi fi în contact cu mine însămi pentru a vedea ce mesaj vrea să îmi transmită această iubire pe care o simt. O voi privi ca pe o oportunitate de a mă cunoaște și mai bine, de a crește și de a mă îmbogăți prin ceea ce vine din interiorul meu mininuat.

Știu că nu este ușor să ajungi să accepți asta. O dragoste neîmpărtășită, dar câtă suferința! Însă eu chiar fac parte din acei oameni care cred că suferința este benefică (vezi aici) și ajută ființă umană să crească. Nouă oamenilor ne e greu să acceptăm dragostea neîmpărtășită pentru că suntem atât de prinși de propriul ego încât nu putem să nu ne gândim: “Dar eu nu merit să fiu iubit la fel?” Ei bine, iubirea nu vine pe merit. Iubirea este o emoție înălțătoare pentru cel care o simte și mai puțin pentru cel care a apărut această. Înțelept este să acceptăm acest adevăr al Vieții din respect pentru Viața pe care o purtăm în noi. Și putem face asta dacă ajungem la miezul ființei noastre, la divinul din noi și la izvorul iubirii pentru noi înșine. Să ne iubim atât de plenar încât să nu mai pretindem ca alții să o facă pentru a suplini lipsa creată de noi înșine. Să ne vindecăm rănile legate de frică de abandon, de respingere sau teamă de umilință pe care este posibil să le purtăm cu noi de pe vremea când eram copii și ne simțeam vulnerabili în fața adulților ce era firesc să ne creeze o lume securizanta dar în loc de asta ne-au transmis din propriile răni de respingere și abandon. Dar acum am crescut la rândul nostru și suntem adulți. Și avem datoria să ne bandajăm și să ne îngrijim aceste răni care ne împiedică să gasimt divinul din noi. Să ne simțim minunatul din interior și să ne permitem să îl împărtășim în jur. Pentru că doar așa putem crea o lume frumoasă și ofertantă atât pentru noi cât și pentru cei din jurul nostru. Iar dacă totuși avem nevoie de o altă persoană pentru asta, înțelept este să alegem un psihoterapeut care ne poate însoți cu iubire și răbdare pe drumul creșterii noastre și care ne poate oferi chiar acele permisiuni sănătoase de a ne accepta și iubi așa cum suntem, de care în copilarie am fost lipsiți.

Dragă cititorule, eu încă și la vârsta aceasta la care am ajuns (nu spun care, sic!) mă minunez până la fascinație de existența atât de frumoasă și unică a omului pe pământ. Mi se pare de-a dreptul o minune faptul că există viață în corpurile noastre, că aceasta are un final, însă până la final, ce mișcare! Câte emoții trec prin corpul nostru și câte trăiri avem!

„Întâlnirea a două personalități este asemeni contactului a două substanțe chimice : dacă există o reacție , amândouă sunt transformate.”
Carl Jung