De ce? Pentru ca…

Ora de filozofie. Cateodata imi vine sa ma fac mica sa pun intrebari din acelea simple dar la care adultii se blocheaza cand trebuie sa raspunda. Da, chiar si un psiholog poate simti aceasta nevoie si fiind adevarata, cu atat mai mult o pot impartasi cu tine.

De exemplu, cand doi oameni se gandesc sa se desparta pentru ca uniunea lor face mai mult rau decat bine, se agata de tot felul de motive, doar, doar sa isi prelungeasca suferinta. Se uita in urma si vad casa care au construit-o. Asa ca se gandesc ca vor sa ramana in ea cu orice pret. Chiar si cu pretul vietii lor uneori. Nu conteaza ca ai lor copii sufera cand isi vad parintii locuind impreuna dar de fapt separat. Se imbata cu ideea ca cei mici de fapt sunt fericiti ca locuiesc intr-o casa mare. Dar goala. Tot ce o umple sunt frustrarile, neajunsurile, reprosurile, neputintele, acuzele din relatia de cuplu a celor doi protagonisti. Ba uneori, parintii indraznesc sa impovareze si mai mult copiii si sunt convinsi ca acest sacrificiu, de a ramane intr-o relatie mai mult stricata decat sanatoasa, mai mult apasatoare decat inaltatoare, mai mult moarta dar destul de vie sa poata face ravagii in jur, este datorita copiilor lor. Pentru a-i avea pe parintii lor impreuna langa ei. De parca acei copii au o placere sadica de a-si vedea parintii ca sufera. In acea situatie, copiii mai mult sufera decat se bucura si reusesc sa isi asume si relatia deteriorata dintre parinti, si  poate mai tarziu, raportandu-se la aceasta ca la un reper si ajungand precum parintii lor: suferinzi si neputinciosi. Acesti parinti nu se gandesc la drama prin care trec copiii lor si nu observa suferintele lor reale. Sunt atat de prinsi in razboiul lor incat uita sa priveasca cu atentie la cei carora le-a dat viata si pentru care si-au asumat grija.

Daca as fi fiica unor astfel de parinti, as intreba-o pe mama mea (presupunand ca prefer sa raman cu ea) asa: „De ce nu mergem in alta casa? De ce nu putem construi o alta casa in care sa traim linistiti? De ce vrei sa traiesti asa, draga mama? Si mai ales de ce ma obligi si pe mine sa duc o viata atat de grea?”

Bineinteles aici ma refer la cazurile in care chiar este posibil acest lucru, doar ca include un anumit disconfort pe care parintele in cauza trebuie sa si-l asume.

La intrebarea „De ce nu renunti la casa asta si sa o iei de la capat?” ei raspund: „Pentru ca toata viata mea este in ea. Pentru ca numai eu stiu cat am muncit pentru ea.”, iar mie imi vine sa adaug: „Pentru ca toate amintirile tale, adica identitatea ta este acolo dar tu nu stii ca trecutul e mort si tot ce conteaza e prezentul, pentru ca uiti ca tu ai facut acea casa si nu ea pe tine, pentru ca frica de nou este sfasietoare, pentru ca nu vrei sa risti, dar din pacate in viata nu poti castiga daca nu risti dar poti pierde fara sa risti, pentru ca…”

De ce oamenii cred ca linistea, pacea, fericirea lor e mai putin importanta decat o casa? De ce refuza sa realizeze ca viata e prea scurta dar prea valoroasa ca sa o compare macar, cu o casa? De ce le ia atat de mult sa accepte ideea ca poate fi mai bine si prefera sa traiasca in acel rau care refuza mereu sa devina bine? Chiar, tu de ce iti refuzi dreptul la fericire?

Astazi sunt un copil de 4 ani setat pe intrebarea „De ce?”. Dar nu e nimeni sa imi raspunda, asa ca tot eu, astazi voi fi un adult de 25 ani care ii raspunde copilului de 4 ani („Copil inteligent, ce esti!”).

Oamenii sunt fiinte simple. Partea amuzanta este ca ei cred cu tarie ca atat ei, cat si viata lor sunt complicati. De multe ori reusesc sa se scarpine la urechea dreapta cu mana stanga (asta in cazul fericit, pentru ca se pot scarpina la urechea dreapta cu piciorul drept –  si da, e mai greu decat cu piciorul stang, poti incerca :)). Ei construiesc idei, sentimente, chiar si case si merg atat de departe incat se identifica cu toate acestea. Ca sa renunte la ele, este ca si cum ar renunta la o parte din ei, iar instinctul de conservare ii impiedica sa faca asta. E impregnat in fiecare molecula din noi acest instinct. Fir-ar el sa fie, cate planuri ne strica!

Surprinzator, am observat ca in structura umana exista acest mecanism: Cand traiesti o bucata lunga de viata intr-o situatie stresanta, incepi sa o cunosti, chiar daca iti consuma multa energie. Incepi sa gasesti strategii de gestionare a ei (chiar si nevrotice fiind) si incepi chiar sa te atasezi de ea, chiar daca te plangi adesea ca nu iti e bine, si chiar daca ai si momente cand ti-ai dori sa fie altfel. Poti fi pus in fata unei noi perspective, poti sa gasesti jobul ideal care te-ai chinuit de atata amar de vreme sa il obtii dar fara rezultate, poate sa se iveasca oportunitatea de a iesi dintr-o relatie nefasta care iti pricinuieste mai mult rau decat bine si iata ca acum in sfarsit poti sa pasesti inainte. Dar tu ce faci? Te tragi inapoi, ceva te trage inapoi, parca ti-e teama sa fii fericit. Te-ai obisnuit atat de mult cu ceea ce traiesti, ai incorporat atat de bine situatia prin care treci incat pur si simplu nu ii poti da drumul. Te intrebi si tu de unde aceasta neindemanare, dar fara sa obtii vreun raspuns logic.

De fapt, si pentru a fi fericit trebuie sa fii pregatit. De fapt pentru a primi binele in viata ta, este nevoie sa iti deschizi inima catre el. Altfel, el nu te va forta sa il primesti. Poate sa te astepte o vreme, dar la fel de bine poate pleca asa cum a venit. Si apoi iti spui: Viata mea e grea, dar e a mea. M-am obisnuit sa o traiesc asa, stiu de unde sa o iau si incotro sa o apuc. Am invatat sa iubesc fara sa imi dau seama pana si raul din viata mea, incat acum cand trebuie sa il las sa plece nu ma pot desparti de el. Si fericirea imi face cu ochiul, dar pe ea nu o cunosc deloc. Si mi-e frica. Mi-e frica de nou. Cum voi sti sa ma raportez la aceasta fericire? Cum voi sti sa o traiesc? Ce voi face atunci?

Toate acestea, sunt intrebari care au la baza, nevoia de control si nevoia de stabilitate. Fara sa frustreze aceste nevoi, oamenii nu pot experimenta si alte parti ale vietii decat cele pe care le traiesc deja.

Concluzia e, ca oricate pretexte s-ar gasi (rationalizarea) pentru toate deciziile luate, adevarul e unul singur: Frica de nou exista in toti oamenii. Unii si-o exploreaza, o cunosc, se imprietenesc cu ea si o inving iar altii o neaga fara ca ea sa dispara vreodata.

De ce?