De ce Halloween? 

 

Văd reacții diverse la această sărbătoare importată și la noi de câțiva ani. Așa că am stat să analizez situația. 

 

E greșit să acceptăm o asemenea sărbătoare? 

 

La o căutare rapidă, Wikipedia ne spune că Halloween este o sărbătoare creștină care a plecat din Irlanda și țările celtice, ajungând în America. Numele vine de la “All Hallows Eve” desemnand ajunul sărbătorii tuturor sfinților, pe 1 noiembrie. A fost extrapolată și la sărbătorirea morților pentru că pe 2 noiembrie este sărbătoarea morților, înțeleg pentru religia creștină catolică. Se sărbătorește în special de copii, aceștia costumându-se în personaje care sugerează venirea morții. Nu este o sărbătoare ortodoxă, după cum am spus, în contrast cu țara noastră, majoritar ortodoxă. De aceea este vehement respinsă de mulți oameni foarte religioși. 

 

Văd destui oameni care critică acest eveniment argumentând motive precum invocarea diavolească, lipsa ei de legătură cu religia creștină ortodoxă sau chiar faptul de a fi “importată de la americani”. Culmea e ca originea ei nu este americană, americanii au preluat de la irlandezi si scoțieni obiceiul de a sarbatori Halloween, în perioada de adunare a recoltei, de aici și personalizarea dovlecilor. 

 

De ce nu am dezvoltat rezistențe la Halloween deși trăiesc în România, o țară creștină ortodoxă? 

 

În călătoria mea până acum am observat un lucru: mulți dintre oamenii de pe meleagurile românești nu știu să moară. 

Există o frică de moarte dusa pana la paroxism. Irvin Yalom, celebrul psihoterapeut existentialist care a povestit despre factorii existentiali umani traduce frica intensă de moarte cu o lipsă a trăirii autentice a vieții si lipsă a bucuriei. Altfel spus, cu cât nu trăiești viața așa cum ți-ai dori, cu atât frica ta de moarte crește. Frica de moarte fiind o condiție umană dar care daca depășește intensitatea suportabilă, afectând calitatea vieții, duce spre patologii. Practic, există o relație direct proporțională între viața netrăită și intensitatea fricii de moarte. 

 

Când lucram cu copiii din Institutul Oncologic, la camera de joacă, jucam uneori un joc: moartea samuraiului. Acest joc este așa: în grup, fiecare pe rând, merge în centru și mimează moartea în cel mai haios mod posibil. Și copiii sunt foarte creativi și spontani. Ei nu se sfiau să mimeze în cele mai hilare moduri și să avem un moment de râs zdravăn împreună. Aceasta este o forma sănătoasă de a accepta moartea, utilizând umorul. 

 

Tot așa văd și această sărbătoare de Halloween. Un mod concret de a mima și de a celebra moartea. Sunt văzute costume. Nu doar se oferă de pomană în amintirea morților, ci se concretizează într-o imagine prin purtarea unui costum. Sau prin crearea unui obiect simbolic, asemenea atelierelor de creatie din cadrul Asociatiei Eata

 

Îmi place încântarea copiilor când își pregătesc costumele. Îmi place și încântarea cu care primesc dulciuri, de parcă asta e un fel de îndulcire a unei dureri inevitabile aici, pe Pământ. 

 

Și o nouă perspectivă asupra Halloween-ului

 

Din perspectiva lumii copiilor, această sărbătoare poate aduce multă forță. 

Fiica mea de pildă a făurit o sabie din carton pe care a pictat-o, imaginându-și cât de puternică și de temut este ea. 

Fiul meu a făurit un candelabru din hârtie, reprezentând un copac uscat iar înăuntru a pus o lumânare din plastic (simbol al rezilienței). Arăta foarte dulce, de parcă spunea: în fiecare copac uscat, exista o lumină (a se citi speranță) 

 

V-ați gândit vreodată cum funcționează lumea copiilor? 

 

Eu mă gândesc adesea. Și îmi amintesc și cum era pentru mine sa fiu copil. Este o lume foarte dură. Nici nu se vorbește despre asta. Majoritatea dintre noi idealizăm copilăria, spunând că este o lume a inocenței, a bunătății și creativității. 

Vorbim mult mai puțin despre umbra copilăriei care este purtătoare de multe frici, sentimentul ca nu ai control într-o lume cu diferite persoane/personaje/personalități, unele purtându-se rezonabil, altele fiind abuzive. Imaginați-vă că sunteți un copil în lumea aceasta competitivă, grăbită, uneori nepăsătoare sau pur și simplu deconectată de ceea ce simte un copil. Un copil cu mult mai puțină putere decât un adult. 

Câți adulți sunt și aleg să se poarte cu grijă cu toți copiii din jur? 

Eu văd că mult mai puțini decât cei care se poartă cu nepăsare sau chiar abuz. 

Și în acest context, văd ca pe o nevoie firească a copiilor noștri să își creeze supapele lor de putere simbolică. Să pară de temut, să se simtă așa. Iar Halloween-ul devine un cadru pentru exprimarea puterii copiilor într-o lume inegală, uneori nedreaptă și imprevizibilă. Nu contest cu această ocazie și sustinerea reperelor religioase în care există un Tată protectiv și o Mamă conținătoare, simboluri esentiale în psihicul uman. Dar asta e o altă discuție, într-o altă postare, poate. 

 

De aceea, nu doresc să fiu mai catolică decât Papa. Nu îmi plac extremele și nici interpretările extreme. Consider că fiecare pune propria semnificație în ceea ce trăiește și celebrează. 

 

Ceea ce sper, este o atitudine mai flexibilă și rezervă în a ne judeca. Suntem mult mai profunzi și complecși ca oameni și cel mai frumos este că avem cu toții loc aici, pe Planeta-Mamă.