– Nu va suparati… 🙁
– Nu ma supar! 🙂
– Stiti cum pot sa ajung la Piata…?
– Mmm… Nu stiu exact unde este piata aceasta dar cred ca daca iesiti pe bulevard, de acolo mai puteti intreba si va poate indruma cineva.
– Trebuie sa ajung la o nepoata…off…mi-a murit sotia…(atat a fost nevoie pentru ca pe obrajii lui sa se rostogoleasca o navala de lacrimi)
– Of, cred ca va e tare greu…
Instinctiv i-am pus mana pe umarul stang pentru a-l mai linisti.
– Of, tare mai este greu, am 81 de ani…
– Sa fiti sanatos! (am invatat sa nu le mai spun oamenilor batrani “Multi ani inainte!” pentru ca la acea varsta anii nu mai sunt neaparat o fericire daca sanatatea se subrezeste)
– Sunt singur…am fost la spital ca mi-am rupt o coasta…cand am plecat i-am zis: “Eu am sa plec si n-am sa te mai vad…” si asa a fost…
Lacrimile curgeau siroaie din ochii albastri spre bleu peste obrajii brazdati de trecerea timpului.
– …cand m-am intors am gasit-o moarta…si acum trebuie sa ajung la piata si nu mai stiu cum…nu am mai fost demult pe aici…
– Pai ca sa ajungeti pe bulevard trebuie sa faceti dreapta pe langa acea cladire…dar haideti mai bine ca va duc pana acolo, si va arat apoi exact strada pe care trebuie sa mergeti apoi sa intrebati un taximetrist cum ajungeti la piata pentru ca ei stiu exact…
De cand am venit in Bucuresti am putut constata cu stupoare ca bucurestenii nu isi cunosc aproape deloc orasul, asa ca de-a lungul timpului m-am invatat minte sa nu-i mai intreb mai ales ca odata cineva m-a indrumat chiar in directia opusa decat voiam sa ajung.
Si vazandu-l atat de afectat m-am temut ca nu cumva sa inteleaga gresit si sa o ia pe alta strada, mai ales ca era o zona mai incalcita, asa ca am preferat sa ma intorc eu din drum sa ii arat, persoana care ma astepta putea sa ma mai astepte putin, dar batranelul acesta necajit mi-a rupt inima cu suferinta lui.
– Ma iertati ca va derajez…dar…
– Stati linistit, nu ma deranjati deloc, oameni suntem!
L-am dus catre strada, si i-am explicat acolo inca odata.
– E tare greu, va rog sa ma credeti…cel mai greu este ca sunt singur, nu am avut copii, am fost doar eu si ea…acum nu mai este…
Toate acestea mi le povestea fara sa se opreasca din plans.
– Cred ca va e tare greu, va inteleg…despartirile mereu dor, dar asa este viata, toti ajungem acolo. E normal sa va doara mai mult acum, dar o sa vedeti ca timpul va trece si o sa fie mai bine, o sa va mai linistiti…
– Da…da…
I-am urat drum bun si…am adaugat: “Condoleante…Dumnezeu sa va dea putere!”
[youtube=http://www.youtube.com/watch?v=CW52Tcq64Hs]
Mereu imi trezesc compasiune persoanele batrane. Dimineata cand merg cu autobuzul imi exersez abilitatea de a citi pe chipul batraneilor. Unii sunt atat de senini si impacati cu viata lor, se vede din privire, din buzele care stau calme la locul lor si se deschid doar cand vor sa iti spuna o vorba buna, pe cand altii sunt atat de ravasiti. Acum imi aduc aminte ca mai multe zile la rand m-am tot intersectat cu o batranica. Chipul ei purta peste tot suferinta, oriunde mergea o insoteau grijile, supararile vietii. Daca o priveai cu atentie aveai senzatia ca in urmatoarea secunda va incepe sa planga. Am asteptat cuminte pe scaun sa o faca, dar de fapt nu a facut-o nici macar odata. Probabil ca in camaruta ei de acasa isi plangea suferintele fara ca cineva sa o vada. Poate ca le plangea atat de des incat le incorporase cu totul si acum le purta pretutindeni cu ea fara sa stie. Poate…cine stie?!
SERVICII
DATE DE CONTACT
0742298577
cronicileunuipsihoterapeut@gmail.com
Bucuresti, Romania
PROGRAM CABINET
| Luni – Vineri | 12:00 – 20:00 |
| Sambata | 10:00 – 15:00 |
| Duminica | Inchis |
impresionanta povestea ta Gia..si cred ca nu i unica..se repeta in multe colturi ale lumii..
batranii..au rolul lor de indeplinit si intr-adevar sunt cazuri si cred ca cele mai multe sunt oarecum asemanatoare….tristetea lor este uneori sfasietoare, caci chipurile lor spun asa multe…
Si cand ma gandesc ca majoritatea batranilor traiesc intr-o singuratate de nedescris si noi nici macar nu-i observam…aruncati in azile , unii „poveri” pentru copii lor.
ai incheiat bine povestea asta atat de frumoasa 🙂 ” Poate …cine stie ?!”
Iti raman indatorat pentru calitatea rara pe care o ai de fi impresionata de povestea unui batran si pentru mesajul pe care il transmiti catre cititori . Ai aleasa mea apreciere de batran !
Va multumesc pentru caldura cuvintelor dvs. Cred ca este uman sa ne impresioneze astfel de povesti. Cu totii am fost copii, nu ne-am nascut direct adulti si cu putin noroc, vom ajunge cu totii batrani. Este ciclul natural al vietii, trebuie doar sa deschizi ochii si nu e greu sa vezi asta.
Va urez multa sanatate si o viata cat mai insorita!
ti-am recitit articolul si simteam oarecum sa vin cu completare..de ce ?nu stiu? poate ca discutand mi-ai adus aminte de cat de minunati suntem ..pana la final..mi-ai adus aminte de oamenii minunati (cu ceva ani in spate) cu care m-a binecuvantat Universul..de mama, de bunica..de vecinii mei care mi aduc popcorn, doar pentru ca le spun ca scara blocului a capatat o aroma minunata de la floricele lor..
umanitatea e minunata..si exista!
sa-i apreciem acum si nu mai tarziu….
“cu timpul vei invata ca incercand sa ierti sau sa ceri iertare, sa spui ca iubesti, sa spui ca ti-e dor, sa spui ca ai nevoie, sa spui ca vrei sa fii prieten dinaintea unui mormant, nu mai are niciun sens” (Jorge Luis Borges)
Asa este, e de preferat sa le recunoastem meritele cat sunt in viata. Desi uneori mai exista si posibilitatea sa ne dam seama de valoarea lor mai mult atunci cand nu mai sunt. E bine sa le recunoastem si atunci valoarea chiar daca pare tarziu. Relatia va continua sa existe chiar si atunci cand cel drag a plecat dintre noi. Doar ca se va hrani doar la un capat. Capatul tau.
cum o dai cum o intorci..trebuie sa o asezi bine se pare..:)
probabil c aasta e secretul unei vieti implinite..ca indiferent de experienta sa extragi lucrurile pozitive, iar cu coordonatele existente sa directionezi timona..
Asta e! Bingo! 🙂
😛
Este o poveste dramatica… Chiar imi pare rau pentru acel domn.
S-a mai zis ca in tara noastra nu stim sa ne pretuim batranii si cred ca asa e. Multi se tem sa ajunga la batranete, pentru ca stiu ca vor fi abandonati de cei dragi si isi vor trai restul vietii lor in deplina singuratate.
Cu voia ta, am să public povestea și la mine, dacă se poate. 🙂
Sigur ca se poate. 🙂
Reblogged this on Gânduri….
Am publicat povestea asta și la mine pentru că o consider extraordinară. 🙂
Ma bucur daca ti-a placut. 🙂
omul bun indruma si intelege. si o va mai face!
Mai intai, bine ai venit aici!
Iti multumesc pentru atentia pe care ai acordat-o acestui articol dar si pentru gandul bun.
O zi frumoasa sa ai!
Trista povestioara..ma bucur ca exista oameni care ajuta cu drag,care asculta si observa sentimentele unui suflet trecut prin incercari grele.. si nu numai. Citind articolul m-am intristat si eu gandindu-ma la..pierderea bunicii mele de acum aproape 2 ani.. imi lipseste foarte mult,si cred ca mereu imi va lipsi,poate pana cand nu o sa mai fiu. Persoanele speciale care ne-au fost mereu alaturi ne vor lipsi intotdeauna :(.